Aş dori să vă povestesc o
poveste foarte veche, despre omul care nu credea în iubire. Acesta era un om
obişnuit, la fel ca dumneavoastră şi ca mine, dar ceea ce îl făcea să fie cu
adevărat deosebit era felul său unic de a gândi: eI nu credea că iubirea
există. Evident, a avut o sumedenie de experienţe în încercarea de a găsi
iubirea; mai mult, i-a observat şi pe oamenii din jurul său. Şi-a petrecut o
mare parte din viaţă căutând iubirea, dar singurul lucru pe care l-a descoperit
a fost că aceasta nu există.
Oriunde se ducea eroul nostru, el le
povestea oamenilor că iubirea nu este decât o invenţie a poeţilor, un concept
creat de religii pentru a-i manipula pe cei slabi, pentru a-i controla, pentru
a-i face să creadă. EI le spunea că iubirea nu este reală, şi deci nimeni nu o
poate găsi, oricât de mult ar căuta-o.
Omul nostru avea o inteligenţă foarte vie
şi era foarte convingător. El a citit o grămadă de cărţi, s-a dus la cele mai
bune universităţi şi a devenit astfel un savant reputat. Putea vorbi în orice
piaţă publică, în faţa a tot felul de oameni, iar logica sa era foarte
puternică. El le spunea că iubirea este ca un drog, te ameţeşte şi te face să o
doreşti din nou şi din nou, creându-ţi o dependenţă de ea. Ce se întâmplă însă
dacă nu-ţi primeşti porţia zilnică de dragoste? La fel ca în cazul unui drog,
ai nevoie de această doză zilnică.
Le mai spunea că relaţiile dintre
îndrăgostiţi sunt la fel ca şi cele dintre un dependent de droguri şi un
vânzător de droguri. Cel care are o nevoie mai mare de iubire este precum cel
dependent de droguri, iar cel care are o nevoie mai mică de iubire este precum
vânzătorul de droguri. Cu cât nevoia de iubire este mai mică, cu atât mai bine
poţi controla relaţia cu celălalt. Această dinamică a relaţiilor interumane
poate fi văzută cu ochiul liber, căci în orice relaţie există un partener care
iubeşte mai mult şi un altul care nu iubeşte deloc, dar îl manipulează pe
celălalt. Unii oameni profită aşadar de pe urma altora, la fel cum un vânzător
de droguri profită de pe urma toxicomanilor.
Partenerul dependent, cel care are nevoie
mai mare de iubire, trăieşte tot timpul cu teama constantă că nu îşi va putea
asigura următoarea doză de dragoste, adică de drog. "Ce mă voi face dacă
mă va părăsi?" Teama îl face pe dependentul de iubire foarte posesiv:
"Îmi aparţine!" EI devine astfel gelos şi solicitant, din cauza
fricii de a nu pierde următoarea doză. Furnizorul de drog îl poate manipula cum
doreşte, dându-i mai multe sau mai puţine doze, ori refuzându-i-le complet. În
acest fel, partenerul care are nevoie de iubire se va preda complet şi va fi
dispus să facă orice, de teama de a nu fi abandonat.
Eroul nostru a continuat să le explice
ascultătorilor de ce nu există iubirea: "Ceea ce numesc oamenii iubire nu
este altceva decât o relaţie de teamă care are la bază controlul. Unde este
respectul reciproc? Unde este iubirea pe care susţin că şi-o poartă cei doi
parteneri? Nu există aşa ceva. În faţa reprezentanţilor lui Dumnczeu, a rudelor
şi prietenilor lor, cuplurile tinere fac tot felul de promisiuni, că vor trăi
împreună, că se vor iubi şi se vor respecta reciproc, că vor fi aproape unul de
celălalt, la bine şi la rău. Ei promit să se iubească şi să se respecte
reciproc, şi culmea este că ei chiar cred în aceste promisiuni, menite parcă să
fie încălcate. Imediat după căsătorie, la numai o săptămână sau o lună, amândoi
încep să îşi încalce promisiunile făcute.
Totul se reduce la un război al
controlului, la cine reuşeşte să manipuleze pe cine. Cine va fi furnizorul de
droguri şi cine toxicomanul... După numai câteva luni, respectul pe care şi
l-au promis iniţial cei doi a dispărut. În urma lui nu au rămas decât
resentimente, otravă emoţională, răni reciproce, care cresc treptat, până când
iubirea nu mai există deloc. Ei rămân totuşi împreună, dar numai de teama de a
nu fi singuri, de frica de ceea ce vor spune ceilalţi, şi chiar de teama
propriilor critici şi păreri. Unde se mai poate vorbi însă de iubire?
El le-a mai spus că a văzut multe cupluri
în vârstă care au trăit împreună 30, 40 sau 50 de ani, şi care erau foarte
mândre că au trăit atâta vreme împreună. Dar când vorbeau despre relaţia lor,
tot ce spuneau era: "Am supravieţuit căsniciei". Altfel spus, unul
din ei se abandonase celuilalt; de regulă, femeia era cea care ceda şi decidea
să îndure suferinţa. Oricum, persoana care avea voinţa mai puternică şi nevoi
mai puţine câştiga războiul, dar unde era iubirea de care vorbeau? Partenerii
din aceste cupluri se tratau reciproc ca pe nişte posesiuni. "Ea este a
mea". "El este al meu".
Şi astfel, eroul nostru a continuat să
peroreze despre motivele pentru care nu credea că există iubire. EI le-a mai
spus oamenilor: "Eu am trecut prin toate acestea. De acum înainte nu voi
mai permite nimănui să îmi manipuleze mintea şi să îmi controleze viaţa în
numele iubirii". Argumentele lui erau logice, şi el a convins multă lume
prin cuvintele sale: iubirea nu există.
Într-o bună zi însă, eroul nostru se plimba
prin parc. El a văzut acolo, aşezată pe o bancă, o fată frumoasă care plângea.
Văzând-o cum plânge, s-a simţit curios. De aceea, s-a aşezat lângă ea şi a
întrebat-o dacă poate s-o ajute cumva. Vă puteţi imagina surpriza lui când ea
i-a spus că plânge pentru că iubirea nu există. "Uimitor, i-a răspuns el,
o femeie care crede că iubirea nu există!" Evident, a dorit să afle mai
multe despre ea.
- De ce spui că iubirea nu există? a întrebat-o
el.
- Ei, e o poveste lungă, i-a răspuns ea.
M-am căsătorit pe când eram foarte tânără, cu toată iubirea, cu toate acele
iluzii, plină de speranţă la gândul că îmi voi împărţi viaţa cu acel bărbat.
Ne-am jurat reciproc loialitate, respect şi credinţă, şi am întemeiat o
familie. Dar în curând totul s-a schimbat. Eu am fost soţia credincioasă, care
avea grijă de copii şi de casă, în timp ce soţul meu a continuat să se ocupe de
carieră. Pentru el, imaginea şi succesul erau mai importante decât familia
noastră. A încetat să mă mai respecte, la fel cum am încetat şi eu să îl mai
respect pe el. Am început să ne certăm, iar la un moment dat am descoperit că
nu îl mai iubesc, la fel cum nici el nu mă mai iubeşte pe mine.
Dar copiii aveau nevoie de un tată, aşa că
am preferat să rămân alături de el şi să fac tot ce îmi stă în puteri ca să-l
suport. Acum copiii au crescut şi au plecat. Nu mai am nici un motiv să rămân
alături de el. Între noi nu există respect sau bunătate. Ştiu însă că dacă îmi
voi găsi pe altcineva, va fi la fel, căci iubirea nu există. Nu are nici un
sens să caut ceva ce nu există. De aceea plâng. Înţelegând-o perfect, el a
îmbrăţişat-o şi i-a spus:
- Ai dreptate: iubirea nu există. Noi
căutăm iubire, ne deschidem inimile şi devenim astfel vulnerabili. În locul ei,
tot ce descoperim este egoismul. Acesta ne răneşte, chiar dacă suntem convinşi
că ne vom putea detaşa. Ori câte relaţii am avea, acelaşi lucru se petrece din
nou şi din nou. De ce să ne mai obosim să căutăm iubirea?
Cei doi gândeau la fel, aşa că s-au
împrietenit rapid. Între ei s-a creat o relaţie frumoasă. Se respectau reciproc
şi nu s-au dezamăgit niciodată. Pe măsură ce relaţia avansa, ei deveneau din ce
în ce mai fericiţi împreună. Nu ştiau ce este invidia sau gelozia. Nici unul nu
încerca să îl controleze pe celălalt, nu erau deloc posesivi. Relaţia dintre ei
a continuat astfel sa se aprofundeze. Le plăcea să fie împreună, căci viaţa li
se părea mult mai amuzantă astfel. Când nu erau împreună, ceva lipsea din viaţa
fiecăruia dintre ei.
Într-o zi, pe când era plecat din oraş,
eroului nostru i-a trecut prin cap o idee absolut ciudată: "Hm, poate că
ceea ce simt eu pentru ea este iubire. Dar e o senzaţie atât de diferită de
ceea ce simţeam înainte. Nu are nimic de-a face cu ceea ce descriu poeţii, nici
cu ceea ce afirmă religia, căci nu mă simt deloc responsabil pentru ea. Nu iau
nimic de la ea, nu simt nevoia ca ea să aibă grijă de mine, nu îmi vine să-mi
vărs frustrările asupra ei pentru eşecurile mele sau pentru problemele mele
personale. Petrecem atât de bine împreună. Ne bucurăm fiecare de prezenţa
celuilalt. Eu respect felul în care gândeşte ea, felul în care simte. Nu mă
simt deloc stânjenit alături de ea, nu mă agasează niciodată. Nu mă simt gelos
când este cu alţi bărbaţi. Nu simt invidie atunci când are succes. Poate că
iubirea există totuşi, dar este altceva decât cred oamenii".
De-abia aştepta să ajungă acasă şi să-i
spună de ideea ciudată care i-a trecut prin cap. Nici nu a început însă bine să
vorbească şi ea i-a luat vorba din gură:
- Ştiu exact ce vrei să spui. Mi-a trecut
şi mie prin cap aceeaşi idee, cu mult timp în urmă, dar nu am vrut să-ţi spun,
căci ştiam că nu crezi în iubire. Poate că iubirea există totuşi, dar nu este
ce credcam noi că este.
Cei doi s-au decis să devină amanţi şi să
trăiască împreună, şi au rămas uimiţi să constate că lucrurile nu s-au
înrăutăţit în nici un fel. Au continuat să se respecte reciproc, să se sprijine
unul pe celălalt, iar iubirea dintre ei a crescut continuu. Chiar şi cele mai
simple lucruri le umpleau inimile de bucurie, căci erau atât de fericiţi.
Inima bărbatului era atât de plină de
iubirea pe care o simţea, încât într-o noapte s-a produs un mare miracol.
Privea stelele şi a descoperit una care era incredibil de frumoasă, iar inima
lui era atât de plină de iubire încât steaua a început să coboare şi s-a aşezat
în palma lui.
Apoi s-a produs un al doilea miracol: sufletul lui a fuzionat cu steaua
respectivă. Era extrem de fericit, şi de-abia aştepta să se ducă la iubita lui
şi să-i dăruiască steaua, ca semn al iubirii sale pentru ea. Când el i-a dăruit
însă steaua, femeia a simţit un moment de îndoială; iubirea lui era prea
copleşitoare, şi atunci, steaua a căzut la pământ şi s-a spart într-un milion
de cioburi.
Şi uite-aşa, am ajuns iarăşi la un bărbat
bătrân, care colindă lumea şi ţine discursuri despre faptul că iubirea nu
există. Acasă la el, o femeie în vârstă, dar încă frumoasă, îşi aşteaptă
bărbatul şi îşi plânge amaruI pentru paradisul pe care l-a ţinut pentru o clipă
în mână, dar pe care l-a pierdut din cauza unei clipe de îndoială. Aceasta este
povestea celui care nu credea în iubire.
Cine a comis greşeala? Puteţi ghici?
Greşeala i-a aparţinut bărbatului, care a crezut că îi poate dărui femeii
fericirea lui. Steaua nu era altceva decât propria lui fericire, iar greşeala
lui a fost că a renunţat la ea şi a aşezat-o în mâinile ei. Fericirea nu vine
niciodată din afara noastră. El era fericit datorită iubirii care ţâşnea din
inima lui. Ea era fericită datorită iubirii care ţâşnea din inima ei. Când el a
făcut-o însă pe ea responsabilă pentru fericirea lui, ea a spart steaua, căci
nu putea fi responsabilă pentru fericirea lui.
Indiferent cât de mult îl iubea femeia, ea
nu îl putea face fericit, căci nu avea de unde să ştie ce era în mintea lui. Ea
nu putea şti care erau aşteptările lui, căci nu îi cunoştea visele.
Dacă veţi proceda la fel, luându-vă
fericirea şi punând-o în mâinile unei alte persoane, mai devreme sau mai târziu
ea se va sparge, la fel ca şi steaua din poveste. Dacă îi dăruiţi altcuiva
fericirea dumneavoastră, persoana respectivă v-o poate fura. Pe de altă parte,
de vreme ce fericirea se naşte în interior şi este rezultatul iubirii
dumneavoastră, sunteţi unicul responsabil pentru ea. Nu aveţi dreptul să faceţi
niciodată responsabil pe altcineva pentru ea. Şi totuşi, atunci când mergem la
biserică, primul lucru pe care îl facem este schimbul de inele. Noi ne punem
steaua în palma celuilalt, aşteptând ca el (sau ea) să ne facă fericit(ă), şi
invers. Nu contează cât de mult iubiţi pe altcineva; nu veţi putea fi niciodată
cel care doreşte cealaltă persoană să fiţi.
Aceasta este greşeala pe care o comit
majoritatea oamenilor de la bun început. Noi ne bazăm fericirea pe celălalt.
Din păcate, lucrurile nu merg în acest fel. Noi facem tot felul de promisiuni
pe care nu le putem respecta, după care ne mirăm că am eşuat